amintindu-mi de tine te-am pierdut.
dizolvandu-ma, vreau sa ma intorc acasa, fire de sare laolalta cu cele de nisip.
Monthly Archives: April 2009
busurca, rosulet, rosu, tataru, porcu, garla lui mos panu…o mica plimbare prin delta in prima zi de paste.
stii, trebuie sa admit, dumnezeu este peste tot si dumnezeu este in noi. asta e singurul dumnezeu valabil. cel care te face intr-o zi sa iti dai seama ca si respirand faci zgomot pe fata pamantului.
se pare ca bunul simt elementar este fundamentul de nezdruncinat al posibilitatii de a trai vreodata gratia divina. si, da, multumesc personal turistilor care au crutat traseul asta macar acum, de paste, si nu i-au umplut apele de pet-uri si vazduhul de manele si putoare de mici.
henry wald spunea ca omul se umanizeaza pe masura ce intelege ceea ce nu se vede din ceea ce se vede. partea care nu se vede din om este zidirea dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, constructia lui conform unui arhetip necreat – Iisus Hristos – si pe aceasta cale, potenta lui de a transcende conditia actuala, cea a hainelor de piele, de a depasi limitele existentei materiale, biologice, pentru a se contopi cu arhetipul sau.
arhetipul este cel care organizeaza si da forma materiei si care, simultan, o atrage spre sine insusi. antropologia crestina spune ca arhetipul uman este Iisus Hristos. conceptul de arhetip nu se comporta aici ca o stanta care isi imprima caracteristicile pe o bucata de material. e un concept dinamic, care impune parcurgerea drumului de la “dupa” chipul lui Dumnezeu la “chipul” lui Dumnezeu, datul arhetipal initial fiind potenta iar implinirea omului in cadrul Arhetipului sau fiind realizarea identitatii cu acesta.
natura uman reprezinta potentialitatea de mantuire si indumnezeire. esenta umana este deiformitatea si hristomorfismul sau. omul chipului si al asemanarii este fiinta teocentrica, preocupata de desavarsirea eikon-ului divin, a imaginii divine reflectate in el.
mantuirea este strict dependenta de intruparea si sacrificiul hristic. nu poti fi viu decat intru Dumnezeu, de aceea Dumnezeu coboara in noi prin sacrificiul hristic.
iertati, iubiti. nu doar vorbe ci cuvinte care lucreaza.
sa simti lipsa cuiva atat de acut incat sa devina din poetic dureros apoi ilar. inevitabil, trebuie sa te opresti si sa razi. cine esti tu sa ma tii cu gandul mereu vraiste cand mai am si altele de facut? si asa limita dintre sublim si caraghios e periculos de subtire, trebuie sa verifici mereu de ce parte ai ajuns.
ti-am spus, draga, ca daca folosesti de prea multe ori “te iubesc” o sa ajungi sa-l spui si dupa ce ai incetat demult sa mai crezi in el. o sa sune ca o tinichea, gol si jalnic.
Poem to the Mysterious Woman
I have dreamt of you so much that you are no longer real.
Is there still time for me to reach your breathing body, to kiss your mouth and make
your dear voice come alive again?
I have dreamt of you so much that my arms, grown used to being crossed on my
chest
as I hugged your shadow, would perhaps not bend to the shape of your body.
For faced with the real form of what has haunted me and governed me for so many
days and years, I would surely become a shadow.
O scales of feeling.
I have dreamt of you so much that surely there is no more time for me to wake up.
I sleep on my feet prey to all the forms of life and love, and you, the only one who
counts for me today, I can no more touch your face and lips than touch the lips and
face of some passerby.
I have dreamt of you so much, have walked so much, talked so much, slept so much
with your phantom,
that perhaps the only thing left for me is to become a phantom
among phantoms, a shadow a hundred times more shadow than the shadow that
moves and goes on moving, brightly, over the sundial of your life.
Robert Desnos
acum o vreme am fost la groapa de gunoi a orasului.
am luat-o la pas toata, incetul cu incetul. calcam pe moale, picioarele se afundau bizar in masa de gunoaie.
gunoaie, ma rog, fiind atat de multe, constituind realitatea locului, mi s-au parut curate, o imensa banca de date a orasului, o memorie refuzata, refularile a unui oras intreg de existente obscure, somnolente, ignorante. calcam pe amintiri trecute in absurdul uitarii-descompunere: diapozitive, ratuste de plastic, haine vechi aruncate laolalta cu deseurile menajere.
si pasarile…valtori de pasari planand peste muntele de gunoi…
daca totul era perfect atunci cuvintele nu ar mai fi avut nici un rost si ne-am fi putut despovara de ele. asa, trunchiati cum suntem, limbajul-carja vine sa ne poarte prin nelinistea echivocului.
infloresc copaci peste carnea putedra a orasului.
mi se pare fascinant, din lucrul asta eu nu trebuie sa invat nimic, se petrece iar eu pot trece amortita pe langa el.
ce bine.
daca as deschide ochii as vedea ca luminile oricarui casino electronic sclipesc mai slab decat micile flori de zarzar in bataia soarelui si as suferi.
adoarme-ma.
