mi-e dor de uk. am inteles ca au si ei ipocritii lor. ii prefer alor nostri pentru simplul fapt ca ai lor sunt politicosi. nu ma intereseaza parerile lor, doar limita de discretie pe care ti-o ofera natural. mi-e dor de civilizatie, de strazi curate, incarcate de istorie, pe care ei au stiut sa o conserve, de faptul ca ei stiu sa pretuiasca valoarea acolo unde o gasesc. mi-e dor de South Bank, de Victoria Station si de Tate Modern.
nu pune nici o intrebare. marea vindeca daca o asculti si o respiri. ce binecuvantare, uitarea…
nu fo rau, una peste alta. simt ca am mai ucis cativa demoni personali aseara si ca pot merge mai departe. nu am fotografii decat de la spartul targului, nu am putut umbla cu aparatul in mana si sa fiu si o gazda buna in acelasi timp.
m-am bucurat de prezenta unor persoane dragi, dar au venit si oameni noi cu care mi-a facut placere sa stau de vorba.
pentru urmatoarea expozitie ma gandesc sa dezvolt colectia “In absentia”, desi va fi interesant sa vad cum ma descurc fara portret, cum voi percepe miezul unei expozitii fara chipuri. ramane de vazut.
Pe 28 mai, ora 18:00, la cafe galeria Mond’art, Galaţi, are loc expoziţia de artă Cuşca. Cuşca este un experiment artistic de imagine şi cuvânt, semnat de Simona Andrei şi Raluca Bădoi. Fără a fi o expoziţie în mod evident tematică, Cuşca reuneşte fotografii şi poveşti. Fiecare imagine are propria poveste, propriul timp în care memoria se manifestă.
Ai grijă! Fotografiile vorbesc. Aceste imagini au un limbaj ascuns în care se rătăcesc istorii despre uitare şi amintire, despre iubire şi iertare, despre fugă şi credinţă, despre zei şi oameni, despre căutări sau despre cafea pur şi simplu. De ce Cuşca? Pentru că fiecare este pentru celălalt o cuşcă de mătase. Pentru că fiecare este pentru el însuşi prizonierul propriului timp sau al propriului vis. Cuşca poate fi sfărâmată doar prin…căutare. De aceea, acest experiment de fotografie şi scriitură vorbeşte despre o redobândire a inocenţei. Cuşca este însoţită de fragmente din ceea ce s-ar putea transforma într-un viitor roman, intitulat Cartea Nisipurilor. Prin urmare, este vorba şi despre urmele pe care ceilalţi le lasă în conştiinţa noastră. Fotografiile aparţin Simonei Andrei, iar textele sunt semnate de Raluca Bădoi.
Membru debutant AAFR din ianuarie 2009, Simona Andrei a avut expoziţii individuale şi colective în Galaţi, Câmpina, Slatina, Craiova, precum şi lucrări publicate în albumul On Exposure 2008, Suedia, in prezent fiind membru al fotoclubului Dunarea de Jos condus de Nicolae Sburlan.
Absolventă a Facultăţii de Istorie şi Filosofie UBB Cluj şi a Facultăţii de Ştiinţe Umaniste şi Arte din Poitiers, Raluca Bădoi a publicat volumul Despre Neant şi Existenţă, apărut la editura Lumen în 2007. A publicat in volume colective şi diverse reviste de cultură din ţară.
Multumirile autorilor se indreapta catre Mond’art caffe gallery pentru gazduirea evenimentului, Complexului auto Ivas, dealer Skoda, pentru sprijinul acordat in organizare si Fotoclubului Dunarea de Jos pentru sustinere.
bujori napaditi de lumina…
traiesc un sentiment straniu de alienare. reprosam cuiva acum o saptamana ca isi scrie detaliile vietii pe blog. acum realizez ca, desi inconjurat de o mare de oameni, te trezesti ca vorbesti singur. nu il mai blamez. il inteleg.
luam forma unui ghimpe stingher. ne incovoiem si ne ranim singuri.
nebun de verde, oare am fost vreodata radacina unui fir de iarba? au ratacit furnici pe pielea mea de tina? au oftat petale de mac deasupra mea in timp ce eu taceam?
“Spune-mi daca totul e adevarat, iubitule, spune-mi daca este adevarat?
Cand sticleste fulgerul in acesti ochi, nori intunecati raspund in inima ta?
Este adevarat ca buzele mele sunt dulci ca mugurul ce se deschide primei iubiri?
Staruie in madularele mele amintirile disparutelor luni de mai?
Se infioara pamantul in cantec ca o harpa, cand pasul meu il atinge?
E adevarat ca picaturile de roua cad din ochii noptii cand ma arat, si lumina diminetii e bucuroasa cand imi infasoara trupul?
E adevarat, e adevarat ca iubirea ta a ratacit singura de-a lungul veacurilor, cautandu-ma?
Cand, in sfarsit, m-ai gasit, dorul tau batran a gasit linistea desavarsita in cuvantul meu bland, in ochii mei si buzele mele si parul care curge?
Este deci adevarat ca taina Nepatrunsului este scrisa pe fruntea asta mica a mea?
Spune-mi, iubitule, toate astea sunt adevarate?”
Rabindranath Tagore, 32.
