Salon care mi-a acceptat doua lucrari la categoria tema libera. Se anunta un salon cu staif, ferice de cei ce vor putea sa participe la vernisaj.
Category Archives: bw
Eh…sunt momente si situatii cand daca nu esti curva sau borfas nu ai nici un farmec. Sau politician, corectati-ma daca gresesc, dar diferenta e insesizabila.Sau oaie si atunci je m’en fiche-ismul te mantuie de orice grija.
Orasul asta arata ca un cur. Nu ai unde sa te plimbi, nu ai ce sa vezi. Minus casinourile electronice si spice shop-urile, dar astea sunt subiecte care, marturisesc, ma depasesc total. Manifestarile culturale sunt rar ceea ce promit sa fie. Acum doua saptamani maica-mea s-a dus la un spectacol oferit pensionarilor. E o femeie cultivata, astepta ceva rafinat, la un nivel decent. S-au cantat numai romante. Asta dupa ce primarul a incercat o manevra ieftina de identificare cu “un pensionar ca si dumneavoastra” si i-a chemat sa iasa in strada pentru ca guvernul Boc “vrea sa va micsoreze pensiile”. Pensiile cui, ma?!? Pensiile voastre urmau sa fie reduse la o suma de bun simt, nu a maica-mii si a celor ca ea. Deh, ghinion, nu toti pensionarii sunt sclerozati. Sau prosti ca noaptea. Mama nu a raspuns la apelul nominal si nu a iesit in strada. Cei care s-au dus au sfarsit prin a se scuipa si in jura ca la usa cortului. Asta nu pentru ca ar fi crezut in vreo cauza nobila, ci pentru simplul fapt ca faceau parte din asociatii de pensionari diferite. Ah, si mai e ceva, era sa uit. La spectacol a fost organizata si o tombola. Nimeni nu a mentionat in spici cine a scos bani din buzunarul propriu ca sa finanteze asta. N-o sa zic nici eu, face a mahala. Dar situatia e hazoasa, pentru ca omul, ca persoana politica, e de total alta culoare ca susmentionatul domn primar. Ma rog, mama trage biletul si castiga un prosop. Hoooorayyy! De rest luam noi tamaie si lumanari.
Nu ma plang. E de bon ton sa te jelui in gura mare. Ca orice fiinta introvertita, evit bon tonul unanim acceptat de societate la momentul dat. Ma uit doar. Orice ai zice despre orasul asta, numai ca-i frumos nu poti sa spui ca este. E undeva intre o ruina post-comunista si un morman de moloz post-decembrist termopanat, trantit fara nici un fason in plin centru. Frumos rau.
Acum un an au vrut sa faca o parcare pentru un nou centru de afaceri, s-au gandit sa o faca distrugand un petec de spatiu verde din fata teatrului dramatic. Sigur, ce sunt trei boscheti fata de bunul mers al propasirii municipale…stim cu totii ce fel de aer respiram aici si ca raportul spatiu verde/cap de locuitor e ca vai de mama lui…deci, acum un an cand incercuisera deja zona cu panouri de tabla, o amica plecata in Franta, afland despre ce e vorba, ma intreaba de ce nu iesim in strada ca sa aparam petecutul de verdeata…funny, cine sa iasa in strada?…generatia mea care are inoculata in subconstient frica de a deschide gura? Sau generatia mai mica decat a noastra care a invatat ca totul se obtine tragand sfori din culise? De toute facon, petecutul de spatiu verde a scapat ca prin minune…asa, ca fapt divers, au ras chioscul de tabla din fata teatrului dramatic, in schimb au pus o cruce din lemn urata si pe fata si pe dos (asta nu are nici o legatura cu sentimentele mele religioase, cred in Dumnezeu dar crucea aia e urata ca la carte) si au trantit, tot pe iarba, in fata intrarii in teatru, doua masini la oferta promotionala la nu stiu ce dealer auto…da ca naiba, adica ce au gandit astia, ca publicul care iese de la o piesa de teatru reprezinta clientul tinta ideal caruia trebuie sa-i vari sub nas produsul auto promotional? Care-i legatura? Du masina si trantes-te-o in fata unui supermarchet, ai sanse mai mari sa iasa un cuplu si el sa-i spuna ei “draga, am luat morcovi, cartofi, pantofi lu’ ala micu’, o cutie de tampoane si niste prezervative, iote si o masina, hai s-o luam, ca aia veche parca-i cam jerpelita”…
Noroc cu o mana de oameni…merita sa rezisti aici sau oriunde in Romania doar pentru ei…
Si poate mai e si Dunarea…uneori, dimineata…
Dragostea mea,
ancora grea,
tine-ma strâns;
toate ma dor:
gura – de dor,
ochii – de plâns.
Vântul cazu –
- poate ca nu,
dar s-a facut
liniste-n cer,
fara puteri,
ca la-nceput.
Nu mai visez
pasi pe zapezi,
urme de vulpi;
nu mai sunt flori,
sufletul lor
doarme în bulbi.
Singuratati…
Nu mi te-arati,
nu-mi trimiti vesti.
Cat fara rost.
Oare ai fost?
Oare mai esti?
Dorul, Nina Cassian
bujori napaditi de lumina…
traiesc un sentiment straniu de alienare. reprosam cuiva acum o saptamana ca isi scrie detaliile vietii pe blog. acum realizez ca, desi inconjurat de o mare de oameni, te trezesti ca vorbesti singur. nu il mai blamez. il inteleg.
luam forma unui ghimpe stingher. ne incovoiem si ne ranim singuri.
sa simti lipsa cuiva atat de acut incat sa devina din poetic dureros apoi ilar. inevitabil, trebuie sa te opresti si sa razi. cine esti tu sa ma tii cu gandul mereu vraiste cand mai am si altele de facut? si asa limita dintre sublim si caraghios e periculos de subtire, trebuie sa verifici mereu de ce parte ai ajuns.
ti-am spus, draga, ca daca folosesti de prea multe ori “te iubesc” o sa ajungi sa-l spui si dupa ce ai incetat demult sa mai crezi in el. o sa sune ca o tinichea, gol si jalnic.
daca totul era perfect atunci cuvintele nu ar mai fi avut nici un rost si ne-am fi putut despovara de ele. asa, trunchiati cum suntem, limbajul-carja vine sa ne poarte prin nelinistea echivocului.
infloresc copaci peste carnea putedra a orasului.
mi se pare fascinant, din lucrul asta eu nu trebuie sa invat nimic, se petrece iar eu pot trece amortita pe langa el.
ce bine.
daca as deschide ochii as vedea ca luminile oricarui casino electronic sclipesc mai slab decat micile flori de zarzar in bataia soarelui si as suferi.
adoarme-ma.
cerul se strange nergu deasupra mea.
minciunile vor pustii mereu suflete.
sunt obosita. vreau betia initiatica intru adevar, ce fel de lumina imi vei arata?
in ea au ramas urmele razelor de soare care strapungeau secundele. in valurile ei sta ascuns mirajul uitarii…vreau sa uit, trebuie sa ma invalui in uitare ca intr-o tacere alba, ajuta-ma…femeie de apa, spala-ma de ganduri…
