Category Archives: fictiune
I have dreamt of you so much that surely there is no more time for me to wake up.
I sleep on my feet prey to all the forms of life and love, and you, the only one who
counts for me today, I can no more touch your face and lips than touch the lips and
face of some passerby.
era un drum despre care multi spuneau ca trebuie sa il faci macar o data in viata. indiferent incotro ai apuca-o. numai sa pornesti. nu punctul terminus e lucrul pe care trebuie sa il ai in minte, doar sa savurezi si sa inveti din calatoria in sine. chiar si asa…sunt locuri pe care le visezi cu ochii deschisi o viata intreaga si pretinzi ca fiecare drum pe care il incepi te va duce acolo. speri ca dupa urmatoarea cotitura sa ajungi acolo.
niciodata nu se intampla.
iubirea a venit prea tarziu, fara alai de flori si fluturi in stomac. m-a gasit in momentul cand totul se invartea sec in jurul ritualului plicticos al convingerii ca nimic nu ma mai poate surprinde. m-a gasit peste ani si m-a ingenuncheat. am plecat capul si am inchis ochii, numai asa as fi putut cuprinde rosul acestei fericiri tarzii.
mereu am cate ceva de asteptat. ceva de sperat. ma intriga daca nu se dovedeste a fi ce am crezut eu ca trebuie sa fie si ma satisface maruntul falsei surprize atunci cand este ce am vrut. am facut alegeri ca si cum as fi stiut cu adevarat ce fac. am pornit spre viata imaginandu-mi ca in secunda imediat urmatoare ea va izbucni exuberanta, orbitoare, extravaganta, fara sa imi dau seama ca traiam intr-o continua asteptare a ceea ce credeam ca trebuie sa se intample. o viata imprumutata din asteptarile mele, asteptari care erau, in acelasi timp, ale altora, generate de orgolii si girate de somnolenta spiritului gregar.
pana ai aparut tu.
cum este sa fi cu adevarat viu?
amintindu-mi de tine te-am pierdut.
dizolvandu-ma, vreau sa ma intorc acasa, fire de sare laolalta cu cele de nisip.
sa simti lipsa cuiva atat de acut incat sa devina din poetic dureros apoi ilar. inevitabil, trebuie sa te opresti si sa razi. cine esti tu sa ma tii cu gandul mereu vraiste cand mai am si altele de facut? si asa limita dintre sublim si caraghios e periculos de subtire, trebuie sa verifici mereu de ce parte ai ajuns.
ti-am spus, draga, ca daca folosesti de prea multe ori “te iubesc” o sa ajungi sa-l spui si dupa ce ai incetat demult sa mai crezi in el. o sa sune ca o tinichea, gol si jalnic.
in ea au ramas urmele razelor de soare care strapungeau secundele. in valurile ei sta ascuns mirajul uitarii…vreau sa uit, trebuie sa ma invalui in uitare ca intr-o tacere alba, ajuta-ma…femeie de apa, spala-ma de ganduri…
S-a instalat in camera si a desfacut pe jumatate bagajele. Si-a pregatit o tizana si a asteptat. Clipele lungi se intindeau lenese in tacerea camerei. Vedea firele de praf incremenite, impasibile, in raza de soare piezisa care intra printre draperii. Nimic nu parea sa aiba legatura cu ea, ceasca cu tizana, draperiile grele, asteptarea insasi…
Cand a inteles ca el nu va veni, scoase cu miscari lente, masca venetiana. Penele moi i-au atins obrazul. Din spatele mastii Eliza zambi…aceasta nu era ea-care-astepta, ea-care-spera, ea-care-ierta. Aceasta era ea care domina, ea care era libera sa aleaga, ea care scria povestea.
Dansa prin camera minute in sir cu un cavaler necunoscut…apoi se auzi bataia in usa. Nu se opri din dans, camera se rotea odata cu ea, ce rost avea sa se opreasca, nu, mai bine dansa. Pasi se indepartara pe hol…ce bine, gandi Eliza, asteptarea a luat sfarsit…
eu stau in mine insami si tac. sunt zile cand eu si eu nu ne intalnim. eu strainul astept autobuzul in statie in timp ce eu viul tes paienjenisul vietii mele launtrice. daca eu sunt intr-o permaneta cautare, eu este intr-o permanenta regasire. eu pierd si eu castig. paradoxul este necesar pentru ca eu sa subzist si eu sa exist. eu distruge tot pentru ca nu poate intelege nimic din ce nu este obiectivat, eu construiesc aripi metafizice si calatoresc inspre taramuri de mister.
eu strainul. eu cel viu.
‘it’s ironic.. this very sense of freedom of ours..isn’t it ironic? as free minds we start to love.. and get warmed by each other’s souls and then..a thin layer of fear comes in…
the fear of losing because of our own love for vast sky..’
cat curaj trebuie sa ai ca sa iti traiesti propria nebunie in vazul tuturor? de ce nu pot unii sa stea cuminti in rand cu toata lumea (oh, ce imi place sintagma asta “randul lumii”) si sa admita banda rulanta a societatii cu toate binefacerile ei? ma intreb, cine e mai fericit, cel cuminte sau cel nebun?
daca nebun inseamna sa fii consecvent tie insuti atunci pledez pentru nebun si il declar cel mai integru exponent al rasei umane. il iubesc pe cel care inchide ochii si se increde in vise si in soaptele ingerilor si as vrea sa-l apar de “lumea la locul ei”.
imi pare rau ca nu am stiut pana acum sa traiesc in prezent. m-am raportat mereu la trecut si m-a preocupat prea mult ce o sa fie. vreau sa pot pretui momentul la adevarata lui valoare. vreau sa stiu ca imi tin iubirea in palme acum si aici. nu mai vreau sa traiesc cu senzatia ca mai am mereu de dat o pagina pana sa ajung la mine insami…
imi lipseste cafeaua. fara ea nu pot sa dorm. o beau desi fac o cafea proasta, fara aroma si de la o vreme si fara tarie. imi place cafeaua pe care o face tata, este mereu aromata si suficient de puternica incat sa simtim ceva din ea fara sa ne plezneasca inima.
caut sa descarc ‘insuportabila usuratate a fiintei’ de undeva, cartea m-a enervat, acum vreau sa o faca si filmul. am avut o perioada in care i-am lasat pe Milan si pe Marguerite sa faca ce vor ei cu mintea mea. Milan Kundera si Marguerite Duras. de fapt Kundera vazut prin ochii unei cunostinte de la vremea aceea, persoana care il idolatriza, care facuse un fetis pentru tot ce era iesit din tarile foste comuniste. de factura comunista la randul sau, visa femei frumoase care sa il idolatrizeze, doar ca fireste ,in viata de zi cu zi, cumpara tacut tampoane pentru nevasta ursuza. de atunci imaginez stradute din Praga, mici drame consumate in locuinte insalubre, imi tot vine in minte beciul in care fotografia Saudek . tot de atunci mi-a ramas in minte o melodie pe care nu am auzit-o niciodata, cantecul care rasuna permanent in India Song, mirosul sudorii lipite de trup, depresia deliranta, iubirile neconsumate, dorul de celalalt ca de mine insami, insomniile, prefacatoria, zambetele false, tendintele antisociale, morala crestin-ortodoxa, existentialismul lui Husserl, cabala culta, vina de a ma minti zilnic doar ca sa ma integrez, oglinzile, ferestrele, fobiile de tot soiul…toate tropaind in mintea mea, tesand o cusca din care nu am mai putut iesi.
cusca am devenit eu. salvati ce mai puteti.
povestitorul este captivul propriilor sale istorisiri. el nu poseda nimic in afara propriilor naluciri. nu are o poveste de spus ci un demon de ucis. fidel povestii lui, nu poate ramane al tau, nu poate crede in nimic, nu il poti opri din ratacirile lui.
l-am zarit pe Misha acum jumatate de an. se plimba pe cheiul Dunarii, singur, de cateva ori pe zi. am vrut sa il fotografiez dar de fiecare data am renuntat. sunt obisnuita sa fotografiez in conditii de studio, pe indelete, nu sunt capabila sa fur portretele oamenilor de pe strada. dezavantaj eu. acum i-am povestit tatei si l-a oprit el pe strada. a fost primul meu model platit, tata l-a cinstit cu bani de bautura. am scos aparatul si am inceput sa fotografiez. m-a uimit cum a infruntat obiectivul, deschis, fara stanjeneala…
pe chei la Sulina, 1 ianuarie 2009.
neaparat rotunda, orice placere ademeneste prin sinuozitati irezistibile, labirint de lumini si umbre care promit sa duca la un final de mistic extaz…asa face si cafeaua, in fiecare dimineata si nu numai atunci. te apropii de cana si simti cum mirosul ei iti patrunde navalnic in nari, rascoleste fiecare sinapsa capabila sa o perceapa, te aduce aproape de ea, iti respira fierbinte fix in dreptul buzelor, nu poti sa o saruti, nu poti sa musti din ea, asa ca o inghiti cu disperare…moment in care se intampla…toata fiinta se imbata, inchizi ochii si o lasi sa te infioare…
da, imi place cafeaua…
