Cineva mi-a spus odata ca, daca as intreba ce e iubirea, m-ar duce intr-un sat pierdut de lume si mi-ar arata zambetul fara dinti al unor batrani.
El cu mainile de pamant, ea cu umerii de griji.
El un boem galanton al romantelor cantate gutural, ea sfios ascunsa dupa masura lui “nu se cade”.
M-ar face sa vad in fiecare rid al lor pasiunea care a fost si s-a stins, in fiecare fir de par alb grija dusa copiilor, in fiecare cuvant al lor oglinda care si-au fost unul altuia o viata intreaga.
Si i-am privi acum, cand totul este spus, totul jucat, totul prea tarziu.
El incepe sa cante. Ea ii spune sa taca. “Lasa-ma-n pace, nu te ia moartea odata?” replica el. Eu ii vad lacrimile si mainile crapate cum framanta palaria uzata, langa cosciugul ei.
Ce este iubirea?
Cine sunt eu? Cine esti tu?
