Se îndeasă înăuntru. Uneori i se pare că tencuiala de pe ziduri are un tic; pulsează cu ritmul respiraţiei. Cum poate fi redată respiraţia în cuvinte? Mfuuu….O respiraţie poate fi înghiţită de cuvinte? Sunetele se pot iubi cu silabele? Tace. Ascultă. Suuu-flet, suuflet.  El îşi poate auzi respiraţia şi deodată…înţelege: ascultându-se şi-a descoperit sufletul, aşa cum indianul îl află pe atman şi grecul pe psyche. Încearcă să doarmă. Îşi pune auzul în cui. Zidurile continuă să respire. Îi cad fluturi în cap. Sunt lungi şi îl deranjează, iar când se scutură este nevoit să-i strivească cu picioruşele moi. Trosnesc asemenea seminţelor prăjite atunci când se derulează un film. Urechea din cui aude. Este singur. Şi burta este singură. Ce formă are moartea? (Raluca Badoi)

Pendant qu’il rêvait, sa position préférée était toujours celle de l’enfant pas encore née. Il couvrait le visage de sa femme avec l’écharpe bleu qu’il lui avait acheté.  Il savait qu’elle adorait le bleu d’autrui. Quant’ à lui, le bleu le suffoquait et le transformait-en   inquisiteur. Il l’obligea à rester toute la nuit debout, à la marge du lit, avec l’écharpe qui cachait son visage. Les feuilles de papier lui tombent par terre en relevant ses genoux. Il se tasse de en plus dans les murs de la chambre.   S’enfuir d’elle et du bleu amant ! Il sentait la présence du brun avec les yeux bleus, il le sentait dormant dans l’odeur de sa peau. Il pouvait presque toucher sa pensée  à lui ; sa pensée se déshabillait comme une courtisane sur le lit. Il enterre de plus en plus son front rabougri dans le mur. Il a dans ses mains son manuscrit. Il s’approche pour lui donner le manuscrit. C’est son essai sur la conscience, le temps et le néant. Elle se sent nue. N’a pas envie à causer ni avec lui, ni avec l’étranger avec les yeux bleus. Elle se sent nue et regarde désintéressée par l’écharpe bleue un point noir qui est né du mur même par-dessous la tête de son inquisiteur. Elle va l’aimer maintenant. Et pourtant, rien que du bleu, rien que du bleu. (Raluca Badoi)

am avut o perioada in care i-am lasat pe Milan si pe Marguerite sa faca ce vor ei cu mintea mea. Milan Kundera si Marguerite Duras. de fapt Kundera vazut prin ochii unei cunostinte de la vremea aceea, persoana care il idolatriza, care facuse un fetis pentru tot ce era iesit din tarile foste comuniste. de factura comunista la randul sau, visa femei frumoase care sa il idolatrizeze, doar ca fireste ,in viata de zi cu zi, cumpara tacut tampoane pentru nevasta ursuza. de atunci imaginez stradute din Praga, mici drame consumate in locuinte insalubre, imi tot vine in minte beciul in care fotografia Saudek . tot de atunci mi-a ramas in minte o melodie pe care nu am auzit-o niciodata, cantecul care rasuna permanent in India Song, mirosul sudorii lipite de trup, depresia deliranta, iubirile neconsumate, dorul de celalalt ca de mine insami, insomniile, prefacatoria, zambetele false, tendintele antisociale, morala crestin-ortodoxa, existentialismul lui Husserl, cabala culta, vina de a ma minti zilnic doar ca sa ma integrez, oglinzile, ferestrele, fobiile de tot soiul…toate tropaind in mintea mea, tesand o cusca din care nu am mai putut iesi.

cusca am devenit  eu. salvati ce mai puteti.

În lipsa lui îi dăruise o mansardă. Locul acesta închis, infernal, scena aceasta de teatru nelocuibilă ar fi trebuit să înlocuiască fiorul aproprierii lui. Astfel că, şi el ştia asta, viaţa ei era această mansardă; patul îngust ca un gol iscat între două margini de lemn…şi cum stătea acolo, mai mult absentă decât prezentă, cu gândul la un departe îndepărtat, nu se putea desprinde de o virginitate păstrată în ciuda unei naşteri şi în care rămânea înfăşurată ca întrun cearșaf. (Raluca Badoi)

Ia-mă cu tine, se trezi spunând…ca şi cum l-ar fi văzut pornind întro călătorie chiar acum. Apoi, îşi recăpătă imediat masca stăpânirii de sine, abandonată pentru câteva secunde, aruncată cu o teamă nestăvilită de alter, ca şi cum toate actele unei piese care fusese extrem de emoţionantă s-ar fi terminat ţi ea ar fi trăit o viaţă în ele, ar fi fugit cu el, ar fi trăit alături de el şi acum se terminase.

Povestea mea începe cu un naufragiu…spuse el, rotind fastuos penelul printre degetele subţiri. Toţi călătorii de pe vas se destramă de valurile dure ale mării perfide. Doar o singură femeie, cu sufletul mai larg decât marea şi cu o forţă mai mare decât furia apelor reuşeşte să străpungă zgomotul valurilor către un ţinut îndepărtat şi pustiu, către o altă călătorie. Ea este singura mea eroină. Personajul meu dintotdeauna… (Raluca Badoi)

Désolée de ne pouvoir jamais apprendre. Désolée que mes yeux perçoivent au-delà.  Désolée que je sois seulement sentir. Notre seule possibilité avait été une impossibilité. On est figé dans le projet. Pour nous il n’y a pas de temps, pas de l’existence…je sais à quoi tu penses…mais ne renonce pas à moi, pas encore…regarde attentivement…ne regarde pas avec les yeux de chair…regarde…regarde avec les yeux troubles de la nuit…je désire l’inoubliable… je désire danser avec toi sur les rues étroites de la ville…je penses pas qu’on est faits à être de grands amis…des amis ?…si tu ne m’embrasse pas je vais mourir.. . Un ange trop sensible ? Un démon qui te suit jour et nuit ? Un rêve ? Le père de la mémoire ? C’est toi qui dois décider. There are two options: fading away or giving love. I guess we take the first option. Fading…disparaitre… comme un nuage, comme la pensée dans l’oubli…A philosopher? My existential friend? A musician ? A scared lover? Judas the Iscariot? Prince of Denmark? Hamlet with my dead in his hands? Shakespeare in love? Or just a face without transcendence? It’s my turn to decide now… (Raluca Badoi)

L’histoire du livre et de la mer est racontée par un acteur. Dans le froid mur du nord on attend la mer. Personne ne connait la raison…mais elle est restée prisonnière là bas.  Elle écoute encore la mer. Elle attend l’acteur qui s’est noyé dans la mer du mur en lisant leur histoire. Il se tient à l’écart des feuilles. Il aurait voulu jamais la regardée ! Mais, le regard affamé était déjà là, sur son dos, loin, sur sa poitrine, sur ses reins, sur ses lèvres. Il se souvient qu’elle lui disait un jour qu’elle avait l’impression qu’elle était un personnage clos  d’un livre ou que quelqu’un la rêvait et que, une fois le livre fermé, ou après le  réveil de celui qui la rêvait, elle pourrait partir. L’acteur du mur dirait qu’il va essayer toujours à éluder son corps et à enterrer son regard en elle tandis qu’elle va trembler chaque fois à son intention de la toucher et au bleu de sa pensée. Peut être elle va lui dire je t’aime, ainsi, comme une satisfaction. Peut être il va la demander si elle l’aime et si elle est amoureuse d’un autre.  Peut être elle va décider de l’aimer tout simplement pour néantiser le sentiment de la solitude ontologique. (Raluca Badoi)

Era o absurdă. Era cu adevărat absurdă. Trăia în trecut…venea dintrun trecut imemorial…dintrun dincolo invizibil, întrupându-se întâmplător întrun trup de femeie chiar dacă nu credea în masca hidoasă a hazardului. Pentru ea, ceea ce nu putea vedea era mult mai important decât ceea ce vedea. Nu era interesată de ochii de carne. Se încâlcea prea des în propriile-i gânduri. Pentru ea, viaţa era o idee, o idee parşivă ghemuită în interior. O vedeam adesea rătăcind prin ungherele interioare, o vedeam cum îşi alunga demonii la ora la care îngerii dorm, cum îşi îndepărta gândurile ca pe erinii. Imi amintesc cum obişnuia să umple pagini frenetic…ne spunea ca îşi inventează un nou personaj…doar ca să nu aibă impresia ca altcineva o scrie. O povestitoare ce nu îşi putea alunga demonul pentru că acesta se temea să rămână singur. Insă farmecul ei era copleşitor, cel puţin pentru mine, încă îmi amintesc şi astăzi cum stătea în dormitorul ei de sub acoperiş, ţinând strâns în mână o pagină mototolită şi strigând în gura mare : e aici în casa asta ! e aici ! (Raluca Badoi)

Dacă ar trăi într-o lume fără viitor, viaţa ar fi un lung şir de ocazii ratate, după cum spunea un autor de-al ei preferat. În lipsa viitorului, posibilii nu s-ar mai posibiliza, oamenii nu s-ar mai situa într-o dimensiune indeterminată întrucât nu s-ar mai proiecta, nu şi-ar mai face planuri. Nimeni nu ar mai avea grija de mâine, pentru că mâine nu ar mai veni niciodată. Un trecător îndrăgostit de ochii negri al unei femei care trece întâmplător pe lângă el, întotdeauna zâmbind fiecărui copilaş ce se izbeşte de fusta ei, nu s-ar grăbi să o oprească din drumul ei cotidian, nu s-ar gândi să îi ceară numărul de telefon sau să îi adulmece parfumul moştenit de la Eva şi să o caute apoi în cărţi, sub mormane de frunze, în staţii de autobuz…nu şi-ar imagina cum ar fi să îşi îngroape mâna în inele ei brune şi să răsucească lanţul acesta cu miros de scoci şi alge pănâ ar ajunge la ceafă. Pentru o conştiinţă ancorată în prezent, doi ochi negri sunt doar doi ochi negri, nu sunt o iubire în potenţă. (Raluca Badoi)

L-au mutat în a doua celulă. Între prima şi a doua celulă nu există nici o diferenţă, aşa că nu s-a lăsat convins de faptul că fusese mutat. Într-o zi i-au pus un sac în cap şi el avea senzaţia de zbor. Sau de sfâşiere. Îl ţin permanent legat cu un lanţ. Lanţul se presupune că îl hrăneşte, că îl leagă iremediabil de mamă. Dacă se răsuceşte brusc lanţul îl muşcă de glezne. Există un mesaj aici. Cheia misterului…dar nimeni nu a scrijelit vreun cod pe ziduri; nimeni nu, această dublă negaţie…întrebarea survine în lume prin el; tot el aduce prin întrebare neantul; orice interogare conţine posibilitatea negării; el nu este şi altceva nimic. Uneori i se pare că visează. Se află înăuntrul unui vis sau altcineva îl visează? Cu siguranţă că mama îl visează. Ba nu. Dumnezeu. (Raluca Badoi)

….tu ne me manque plus…car j’ai fait un voyage dans un temps inconnu, parmi la neige des vieux siècles…j’ai gardé les instants d’ailleurs sous mon épaule…tu ne vois pas ? …suis-je arrivée jusqu’à moi-même… Au fond, tout est indifférent parce-que tous les choix confluent dans la même absurdité et le même néant, où tout se vaut. Le néant n’existe et ne fait rien, mais c’est par lui que tout existe. C’est moi le rien, le trou…le inner world ! (Raluca Badoi)